suntem legați
când doare ne doare simetric
apocaliptic
suntem legați
fără să știm ne-am deprins
să fim prinși
înlănțuiți
poate de frică
suntem legați
fiecare la ochiul celuilalt
așa devenim puțin orbi
puțin îndrăgostiți
suntem legați
mai lax azi decât ieri
nu căutăm dezlegări
am pierde căldura prizonieratului
complice
îmi privești nodurile care îmbătrânesc
cu anii devenim unul
și nu ne mai întrebăm de ce
Și-n bucurie îmi bate lacrima, că așa port eu sufletul pe afară. Mai am încă privirea rotundă ca globul din brad când se străduie să adune toate culorile laolaltă și să sufle în ele abur de viață.
Am pământ și apă în vene cât să modelez precum lutul de-o bucurie speranță, de-o trăire cheltuială de ore. Minutul de aur îmi bate în tâmplă, socotesc cu chibzuire că atât îmi e dat.
Și-n bucurie îmi bate lacrima, că așa e rostul simțirii mele. Am de dat cui primește și are ușa deschisă. Case goale de mobila inimii am vizitat adesea, dar unde lacătul e pus pe goliciune nu mai am drum.
Și-n bucurie îmi bate lacrima, că așa am înțeles acceptarea. Unde e strălucire își face loc și rugina.
Destinul nostru îi spunem.
E doar un nume. Un pansament pentru răni. Plăgi și truse chirurgicale. Ce tratament e destinul pentru chiori, pentru morți care umblă, pentru fataliști și hoinari, pentru neliniștiți, pentru candizi și glumeți, pentru pescari, pentru cheflii și cuminți.
Îi spunem destin. Ne botezăm demnitatea în apele lui. Plecăm la drum și-l chemăm de parcă străzile i-ar fi silabe. E doar un nume pentru rătăciri. Pentru rătăciți.
Cred că am văzut ce nu trebuia să văd. Ochii au început să ardă timpul. Rotocoale de fum și întrebări despre starea inimii mele. Tot atâtea bătăi pe minut. Ce-am văzut, ce-a trecut. Până când o să merg mai departe. Până când o să fie aproape. Eu, una cu mine și toate fețele mele. Tot ce-am văzut nu trebuia să văd. Învăț să port valizele cu regrete prin terminale de supraviețuire. Aștept zborul desăvârșit. Când atingi înălțimea supremă imaginile se estompează. Nu mai vezi, nu mai zbori. Plutești.
” – Le seul bien qui me reste au monde
Est d’avoir quelquefois pleuré.” Alfred De Musset
Am o tristețe de strâns la piept, de furișat între perne. Am o tristețe care soarbe din mine cu clinchet viu de pahar. O tristețe care mă dezbracă de lume și mă pierde din ochi, apoi mă cheamă să dormim împreună în mijlocul zilei, fără chef, fără rost, stăm toropite în dezamăgiri și căutăm răul din oameni.
Am o tristețe care n-are nume, e prea limpede și clară, un soi de oglindire printre atâtea lucruri de spus și de făcut. Am o tristețe care amână, prelungește, desface, suprimă cu degete prelungi ca de gheață. Nemaipomenită tristețe, nori care mă pândesc precum voyeurii, tot mai aproape, zgâriindu-mi retina. Am o tristețe care cere iubire sau jertfă de lacrimi.
Poate că toate poveștile ar trebui să înceapă de-a îndoaselea. Și lumea să-și trăiască sfârșitul înainte de a începe cu adevărat. Așa ne-am naște cu sentimentul unui final iminent și cu o dragoste uriașă pentru scurtul episod ce ne așteaptă.
O fantă de lumină, ca o sabie despicând țeasta unui războinic într-un alt sfârșit de umanitate, este singura ei legătură cu timpul. E iluzia unei dimineți care îi bate cadențat în inimă, cerându-i voie să fie. Una din multele care au fost, toate sfârșite ca să lase loc nopților, toate promise unei izbânzi nicicând celebrate. Scrie luminii, scrie cuiva uitat demult, unui cer infidel pe care a încetat să-l privească. Parcă ultima oară sau prima oară, în această ordine nefirească a lumii, cerul se transformase într-un animal bolnav cu ochii arzând ca de febră și păsări strigând pe întinsul lui, ca și cum i-ar fi presimțit plecarea.
Scrie DESPĂRȚIREA din vremea când nu cunoștea cu adevărat înfrângerea. Apoi visele au început să aibă gust de fiere și au locuit-o precum o cameră goală. S-a întrecut pe sine, s-a pălmuit reperându-și onoarea doar în cuvintele care se adunau concret și viu sub pixul dezamăgirii.
Scrie FRICA. Probabil cel mai autentic simțământ, cel care nu ne părăsește nicicând. Când începuse acest ultim sfârșit de timp, căci și sfârșiturile au început, își simțise lacrimile aglomerându-i ochii și crezuse că orbirea oamenilor ar putea fi cel mai cumplit deznodământ. Apoi a venit împietrirea. Imobili și bolnavi, aveau să rămână suspendați într-o eternitate nepăsătoare.
Scrie CEASUL ca să-și amintească fragmente pasagere de bucurie, tic-tacul îmbrățișărilor, zâmbetului complice, al iubirii intense care își are propria melodie precum un ecou imens izbucnit din pieptul muntelui. Știe că orele vor să fie strigate pe nume, ora somnului, ora fericirii, ora nașterii, ora speranței, pentru că răstimpul orfan se va răzbuna, lăsând timpul să ne aplece tot mai mult până când gârboviți și uituci, vom doborî cerul, animalul acela profund și rănit, ca să ne potolim foamea de stele.
Până la mine
Mai lipsesc o mie de vieți
Celule disparate și reunite
În o mie de nopți
Până la mine
Scările urcă și coboară
Zgomotul unei mii de pantofi
Clinchet de pahare cu apă și vin
Până la mine
Au jucat coarda o mie de copilării
Zâmbete delicate și lacrimi șiroaie
Până la mine
Soarta interpretează o mie de iubiri
Neterminate ca muzica îndelung exersată la un pian dezacordat
Până la mine
O mie de sori, de planete, stele căzătoare
Câte o mie de dimineți învelite, dezvelite
Și trupuri ascunse de ceață
Până la mine
Să nu mai fiu de cel puțin o mie de ori
Ca să-mi pot declara deschis nemurirea.
Umblu puțin prin suflet și cu sfială, de teamă să nu-i văd marginile. Să le descopăr tocite, roase de timp și de încercări ca mobila prea adesea deschisă în care s-a scotocit după haine și farfurii, după prosoape curate și așternuturi cu miros tot mai vag de lavandă.
Merg desculță până în pragul lui și îi dau binețe, că tare mi-a fost drag în clipele lui de inocență, în cele de răzvrătire ori în negura posomorâtă care îl zăvorește uneori.
Ne îmbrățișăm rar. Eu și sufletul ăsta pătimaș, asprit de întâlniri cu pământul, apoi lăcrimos și tandru, prea naiv, prea repede coborâtor în văi de tristeți, uneori limpede ca apele neatinse, alteori tulbure, greu, plin de regrete și bolovănos, ca o stavilă încăpățânată pentru firicelul sticlos de speranță care se străduiește să-și plănuiască evadarea în mare.
Alteori ne înstrăinăm precum iubiții, după ce și-au sorbit unul altuia energiile inimii și ale trupului. Uităm și suntem atât de epuizați de cheltuiala timpului de a acoperi durerea și absențele, încât devenim un fel de orbi, care nu mai știu să vadă. Doar umbre și paravane pentru cearcăne uriașe, vineții, crescute în mijlocul sufletului, chiar acolo unde cândva respirația era molcomă și peisajul unduitor și senzual ca o regină egipteană înlănțuită de amantul ei soarele.
Transpirată, cu buza de jos țuguiată de copil mofturos și încăpățânat, îl cert, îl caut, îl înghiontesc, pretinzându-i să simtă. Mai mult și etern, suflet partener din taină în taină, iubire și țipăt. Să nu îi presimt mărginirea, să îl știu acolo, plin și gol, încărcat de trăire.
Cât de puțin știm unii despre alții.
Ce lungi sunt nopțile în care nu vorbim, nici nu visăm.
Stăm alături de lună într-o plutire semi-conștientă, singurătate în singurătate,
Camere pline de regret, paturi de spumă albă,
De parcă marea ar fi inundat somnul agitat și ar fi depus balastul tuturor celor nespuse la picioarele iubiților noștri.
Se ridică din mine o ceață. Peste pustiul arid dintre vremi. Intervale de tăcere, de nimic absolutizat, de absență din viață. Mă cheamă nostalgic imaginea copilului uitat în priviri rotunjite de albastru. Cerul lui are răspuns la toate de ce-urile lumii. Am obosit să pun întrebări. Știu doar că acum sus e mult mai jos, tangibil în lipsa lui de surpriză fără mirări. Miroase a pământ ars și în vârtejul coborârilor mele, corpul fizic lovește bezmetic obstacole. Oasele scrâșnesc ca o frână, întâlniri inevitabile cu inima, pocănitul tacticos în urechi al acestui mecanism obosit, familiar, desfăcând timpul în fâșii. Ceața e imponderabilă și ușurătatea ei mă îndepărtează de forța aceea care mă leagă adesea de lucruri, de ființe, de fapte și reversuri.
Zilele Elenei 