suntem legați
când doare ne doare simetric
apocaliptic
suntem legați
fără să știm ne-am deprins
să fim prinși
înlănțuiți
poate de frică
suntem legați
fiecare la ochiul celuilalt
așa devenim puțin orbi
puțin îndrăgostiți
suntem legați
mai lax azi decât ieri
nu căutăm dezlegări
am pierde căldura prizonieratului
complice
îmi privești nodurile care îmbătrânesc
cu anii devenim unul
și nu ne mai întrebăm de ce
Până la mine
Mai lipsesc o mie de vieți
Celule disparate și reunite
În o mie de nopți
Până la mine
Scările urcă și coboară
Zgomotul unei mii de pantofi
Clinchet de pahare cu apă și vin
Până la mine
Au jucat coarda o mie de copilării
Zâmbete delicate și lacrimi șiroaie
Până la mine
Soarta interpretează o mie de iubiri
Neterminate ca muzica îndelung exersată la un pian dezacordat
Până la mine
O mie de sori, de planete, stele căzătoare
Câte o mie de dimineți învelite, dezvelite
Și trupuri ascunse de ceață
Până la mine
Să nu mai fiu de cel puțin o mie de ori
Ca să-mi pot declara deschis nemurirea.
Cât de puțin știm unii despre alții.
Ce lungi sunt nopțile în care nu vorbim, nici nu visăm.
Stăm alături de lună într-o plutire semi-conștientă, singurătate în singurătate,
Camere pline de regret, paturi de spumă albă,
De parcă marea ar fi inundat somnul agitat și ar fi depus balastul tuturor celor nespuse la picioarele iubiților noștri.
de ce să taci? iluziile sunt poliglote, îndeamnă la vorbă, duplicate ale stării de fapt,
e tandră mierea în cuvinte, răstoarnă amarul
de ce să taci? inteligențele se cern în discuții aprinse, becuri economice răsfrânte în oglindă și ghemuri de ață din vorbe împlinite, fulare și pălării din verbe cu stil
de să taci? între scaune e un spațiu respirând întrebări, ferestre de timp și cuvinte care se sparg în uitare
de ce să taci? liniștea e cea mai improbabilă fericire, niciun zgomot, un suflet fâlfâind în neștire.
tăcerea e o meserie uitată, o tărie a înaltului mai albă ca luna
de ce să taci? pentru tine
salvat de tine sufletul cernit
mântuit, iluminat din uitare
iertare, din adânc înapoi pe pământ
pentru tine salvat, cu amintiri un tot suveran
o noapte de somn curat ca o apă
lacrima, din pierdere spală memoria
salvat de tine cuvântul furios
îmbrățișează, caută iubire
găsește drumuri, să sape, să lupte
tenebre și umbre tot mai departe
salvat
Ca un înger condamnat să iubească. Cu patima în aripi trăiește zburând. De-ar ști un alt zbor, un ocol peste lume, prin ceață. Să-și ierte iubirea ce mușcă din lună în fiece noapte. De unde prea plinul când totul e nud și prea vag? Ca un înger condamnat să iubească viața însemnată cu litere mici pe un tavan. Cu foșnet în clipe uitate, respiră murind. De-ar ști un alt mers, înapoia timpului, printre stânci care nu sunt încă munți, printre albii care nu sunt încă râuri. Să-mi întâlnească uimirea abia născută și s-o presară în fulgi.
sunt puțin ciudată, puțin egoistă, poate de aceea îmi place să îmbrac lumina ca pe o impresie haute couture. îmi convine să atașez cerului o limpezime care nu îi aparține, certitudinea că e acolo pentru mine, proiectat anume pentru sentimente albastre, un fel de tristeți de amiază scumpe și rare asemenea perlelor cu nuanțe de mare adâncă. sunt puțin ciudată, puțin egoistă, poate de aceea nu pescuiesc, plasele strâng pești cu luciri de dorință, aleg să scriu eternități cu secundarul, ruj pe oglindă. pare-mi-se că am reinventat feminitatea într-o clipă de neatenție, ciudat egoism.
Nicio legătură cu mine, doar un gol fără nume între noapte și zi, undeva departe un plânset, un zid neterminat, o idee boțită sub pernă, nicio legătură cu tine, doar o fantă de lumină între două mâini încleștate, la revedere, când vii, sunt aici, nicio legătură cu mine, cu tine, doar anotimpuri de fugă prin timp, căutare de sori și cremă de corp cu aromă de mango, asta ți-a plăcut și apoi sucul cu gheață, nicio legătură cu noi, doar afară un fel de smog și un vânt care bate agasant răscolindu-mi părul, nicio legătură cu mine, doar inima asta care continuă să zbârnâie ca un mecanism, ce complicat, nicio legătură cu viața care umblă prin noi ca un orb, bate la ușă cineva, nicio legătură cu noi, e deschis, poți intra.
în mersul ei umblă iubirea
zig zagurile pașilor se întâlnesc la umbră
în mersul ei
cadână, gheișă, sultană, domniță, regină
poruncile toate înfloresc trandafiri sub tălpile ei
nimeni nu se poate opune drumului croit anume pentru ea
spini și durere
gleznele ei
de-ar întâlni bariere ori hăuri, nemărginiri, ar deprinde a zbura
mersul ei, umbletul iubirii
e necesar, dar absolut necesar, să descoperi în tine ceva ori pe cineva cu care să vorbești, să-l învelești și să-i spui povești. mai e necesar să ai un cântec de suflet, prietenos, apropiat de la plămân până în ficat, cu refren și antren. mai trebuie, tot ca o necesitate, să ai un înger păzitor de calitate, cu aripi decorative și poftă de zbor. în continuare, ai nevoie de o rochie albă, puritatea e rară și nu strică în cămară, la inimă sau la cină. nu e necesar, dar e plauzibil să ceri un om invizibil căruia să-i zâmbești amar sau să-i propui săruturi sub felinar. e evident necesar să bei cafeaua cu lapte, să-ți placă negrul absolut când e noapte și verdele crud în realitate. în cele din urmă, împins de necesitate, vei trimite referatul pe înserate, unui peștișor de aur și vei citi răspunsul fără înconjur:
„Bună ziua stimată, stimate,
Vă comunicăm că din păcate,
Noi peștișorii aurii nu știm să citim referate de necesitate.
Noi împlinim dorințe improbabile
Prin urmare, nicidecum necesare.
Așadar, am înaintat cele solicitate
unui for de specialitate: lampa lui Aladin.”
Zilele Elenei 