O mie

Până la mine
Mai lipsesc o mie de vieți
Celule disparate și reunite
În o mie de nopți
Până la mine
Scările urcă și coboară
Zgomotul unei mii de pantofi
Clinchet de pahare cu apă și vin
Până la mine
Au jucat coarda o mie de copilării
Zâmbete delicate și lacrimi șiroaie
Până la mine
Soarta interpretează o mie de iubiri
Neterminate ca muzica îndelung exersată la un pian dezacordat
Până la mine
O mie de sori, de planete, stele căzătoare
Câte o mie de dimineți învelite, dezvelite
Și trupuri ascunse de ceață
Până la mine
Să nu mai fiu de cel puțin o mie de ori
Ca să-mi pot declara deschis nemurirea.

Cuvântul care mântuie

„Iubirea este o formă contemporană de mântuire” Pascal Bruckner

Oamenii sunt asemănători. Mări liniștite care ascund gropi ale marianelor. Adâncuri reci în care lumina nu pătrunde, atrofiind lent și implacabil capacitatea de a vedea. Oamenii sunt orbi pentru că s-au cufundat în întunericul sufletului lor. Cine cutează să coboare până acolo treaptă cu treaptă? Cine descifrează durerile prinse în capcana mâlului din străfunduri?

Oamenii sunt diferiți când ajungi până la ei. Când îți ții respirația și deschizi ochii larg, după ce te-ai obișnuit cu tenebrele și ai atins cochilia stărilor nespuse.

Oamenii sunt inerți, numai pentru scurt timp. Plutesc în derivă, simulând moartea temporară a sentimentelor. Până ce îi cuprinzi într-un atol de speranță și astfel scheletul numit viață capătă din nou forma unui trup.

Oamenii sunt carne în aceeași măsură în care sunt spirit. Uneori teribilul conflict dintre ele are nevoie de mâna ta care vindecă, unificând. Mângâierea e ambivalentă și cultivă promisiuni.

Oamenii sunt sceptici pentru că ochiul lor interior nu mai percepe nuanțe. Doar nepătrunderi, insurmontabil abis dacă nu le sunt ascultate rugile.

Oamenii sunt la un cuvânt distanță de tine. Iubire.