” – Le seul bien qui me reste au monde Est d’avoir quelquefois pleuré.” Alfred De Musset
Am o tristețe de strâns la piept, de furișat între perne. Am o tristețe care soarbe din mine cu clinchet viu de pahar. O tristețe care mă dezbracă de lume și mă pierde din ochi, apoi mă cheamă să dormim împreună în mijlocul zilei, fără chef, fără rost, stăm toropite în dezamăgiri și căutăm răul din oameni.
Am o tristețe care n-are nume, e prea limpede și clară, un soi de oglindire printre atâtea lucruri de spus și de făcut. Am o tristețe care amână, prelungește, desface, suprimă cu degete prelungi ca de gheață. Nemaipomenită tristețe, nori care mă pândesc precum voyeurii, tot mai aproape, zgâriindu-mi retina. Am o tristețe care cere iubire sau jertfă de lacrimi.
Poate că toate poveștile ar trebui să înceapă de-a îndoaselea. Și lumea să-și trăiască sfârșitul înainte de a începe cu adevărat. Așa ne-am naște cu sentimentul unui final iminent și cu o dragoste uriașă pentru scurtul episod ce ne așteaptă.
O fantă de lumină, ca o sabie despicând țeasta unui războinic într-un alt sfârșit de umanitate, este singura ei legătură cu timpul. E iluzia unei dimineți care îi bate cadențat în inimă, cerându-i voie să fie. Una din multele care au fost, toate sfârșite ca să lase loc nopților, toate promise unei izbânzi nicicând celebrate. Scrie luminii, scrie cuiva uitat demult, unui cer infidel pe care a încetat să-l privească. Parcă ultima oară sau prima oară, în această ordine nefirească a lumii, cerul se transformase într-un animal bolnav cu ochii arzând ca de febră și păsări strigând pe întinsul lui, ca și cum i-ar fi presimțit plecarea.
Scrie DESPĂRȚIREA din vremea când nu cunoștea cu adevărat înfrângerea. Apoi visele au început să aibă gust de fiere și au locuit-o precum o cameră goală. S-a întrecut pe sine, s-a pălmuit reperându-și onoarea doar în cuvintele care se adunau concret și viu sub pixul dezamăgirii.
Scrie FRICA. Probabil cel mai autentic simțământ, cel care nu ne părăsește nicicând. Când începuse acest ultim sfârșit de timp, căci și sfârșiturile au început, își simțise lacrimile aglomerându-i ochii și crezuse că orbirea oamenilor ar putea fi cel mai cumplit deznodământ. Apoi a venit împietrirea. Imobili și bolnavi, aveau să rămână suspendați într-o eternitate nepăsătoare.
Scrie CEASUL ca să-și amintească fragmente pasagere de bucurie, tic-tacul îmbrățișărilor, zâmbetului complice, al iubirii intense care își are propria melodie precum un ecou imens izbucnit din pieptul muntelui. Știe că orele vor să fie strigate pe nume, ora somnului, ora fericirii, ora nașterii, ora speranței, pentru că răstimpul orfan se va răzbuna, lăsând timpul să ne aplece tot mai mult până când gârboviți și uituci, vom doborî cerul, animalul acela profund și rănit, ca să ne potolim foamea de stele.
Până la mine Mai lipsesc o mie de vieți Celule disparate și reunite În o mie de nopți Până la mine Scările urcă și coboară Zgomotul unei mii de pantofi Clinchet de pahare cu apă și vin Până la mine Au jucat coarda o mie de copilării Zâmbete delicate și lacrimi șiroaie Până la mine Soarta interpretează o mie de iubiri Neterminate ca muzica îndelung exersată la un pian dezacordat Până la mine O mie de sori, de planete, stele căzătoare Câte o mie de dimineți învelite, dezvelite Și trupuri ascunse de ceață Până la mine Să nu mai fiu de cel puțin o mie de ori Ca să-mi pot declara deschis nemurirea.
„Iubirea este o formă contemporană de mântuire” Pascal Bruckner
Oamenii sunt asemănători. Mări liniștite care ascund gropi ale marianelor. Adâncuri reci în care lumina nu pătrunde, atrofiind lent și implacabil capacitatea de a vedea. Oamenii sunt orbi pentru că s-au cufundat în întunericul sufletului lor. Cine cutează să coboare până acolo treaptă cu treaptă? Cine descifrează durerile prinse în capcana mâlului din străfunduri?
Oamenii sunt diferiți când ajungi până la ei. Când îți ții respirația și deschizi ochii larg, după ce te-ai obișnuit cu tenebrele și ai atins cochilia stărilor nespuse.
Oamenii sunt inerți, numai pentru scurt timp. Plutesc în derivă, simulând moartea temporară a sentimentelor. Până ce îi cuprinzi într-un atol de speranță și astfel scheletul numit viață capătă din nou forma unui trup.
Oamenii sunt carne în aceeași măsură în care sunt spirit. Uneori teribilul conflict dintre ele are nevoie de mâna ta care vindecă, unificând. Mângâierea e ambivalentă și cultivă promisiuni.
Oamenii sunt sceptici pentru că ochiul lor interior nu mai percepe nuanțe. Doar nepătrunderi, insurmontabil abis dacă nu le sunt ascultate rugile.
Oamenii sunt la un cuvânt distanță de tine. Iubire.
Zilele Elenei 