Și-n bucurie îmi bate lacrima, că așa port eu sufletul pe afară. Mai am încă privirea rotundă ca globul din brad când se străduie să adune toate culorile laolaltă și să sufle în ele abur de viață. Am pământ și apă în vene cât să modelez precum lutul de-o bucurie speranță, de-o trăire cheltuială de ore. Minutul de aur îmi bate în tâmplă, socotesc cu chibzuire că atât îmi e dat. Și-n bucurie îmi bate lacrima, că așa e rostul simțirii mele. Am de dat cui primește și are ușa deschisă. Case goale de mobila inimii am vizitat adesea, dar unde lacătul e pus pe goliciune nu mai am drum. Și-n bucurie îmi bate lacrima, că așa am înțeles acceptarea. Unde e strălucire își face loc și rugina.
E doar un nume. Un pansament pentru răni. Plăgi și truse chirurgicale. Ce tratament e destinul pentru chiori, pentru morți care umblă, pentru fataliști și hoinari, pentru neliniștiți, pentru candizi și glumeți, pentru pescari, pentru cheflii și cuminți.
Îi spunem destin. Ne botezăm demnitatea în apele lui. Plecăm la drum și-l chemăm de parcă străzile i-ar fi silabe. E doar un nume pentru rătăciri. Pentru rătăciți.
Cred că am văzut ce nu trebuia să văd. Ochii au început să ardă timpul. Rotocoale de fum și întrebări despre starea inimii mele. Tot atâtea bătăi pe minut. Ce-am văzut, ce-a trecut. Până când o să merg mai departe. Până când o să fie aproape. Eu, una cu mine și toate fețele mele. Tot ce-am văzut nu trebuia să văd. Învăț să port valizele cu regrete prin terminale de supraviețuire. Aștept zborul desăvârșit. Când atingi înălțimea supremă imaginile se estompează. Nu mai vezi, nu mai zbori. Plutești.
” – Le seul bien qui me reste au monde Est d’avoir quelquefois pleuré.” Alfred De Musset
Am o tristețe de strâns la piept, de furișat între perne. Am o tristețe care soarbe din mine cu clinchet viu de pahar. O tristețe care mă dezbracă de lume și mă pierde din ochi, apoi mă cheamă să dormim împreună în mijlocul zilei, fără chef, fără rost, stăm toropite în dezamăgiri și căutăm răul din oameni.
Am o tristețe care n-are nume, e prea limpede și clară, un soi de oglindire printre atâtea lucruri de spus și de făcut. Am o tristețe care amână, prelungește, desface, suprimă cu degete prelungi ca de gheață. Nemaipomenită tristețe, nori care mă pândesc precum voyeurii, tot mai aproape, zgâriindu-mi retina. Am o tristețe care cere iubire sau jertfă de lacrimi.
Poate că toate poveștile ar trebui să înceapă de-a îndoaselea. Și lumea să-și trăiască sfârșitul înainte de a începe cu adevărat. Așa ne-am naște cu sentimentul unui final iminent și cu o dragoste uriașă pentru scurtul episod ce ne așteaptă.
O fantă de lumină, ca o sabie despicând țeasta unui războinic într-un alt sfârșit de umanitate, este singura ei legătură cu timpul. E iluzia unei dimineți care îi bate cadențat în inimă, cerându-i voie să fie. Una din multele care au fost, toate sfârșite ca să lase loc nopților, toate promise unei izbânzi nicicând celebrate. Scrie luminii, scrie cuiva uitat demult, unui cer infidel pe care a încetat să-l privească. Parcă ultima oară sau prima oară, în această ordine nefirească a lumii, cerul se transformase într-un animal bolnav cu ochii arzând ca de febră și păsări strigând pe întinsul lui, ca și cum i-ar fi presimțit plecarea.
Scrie DESPĂRȚIREA din vremea când nu cunoștea cu adevărat înfrângerea. Apoi visele au început să aibă gust de fiere și au locuit-o precum o cameră goală. S-a întrecut pe sine, s-a pălmuit reperându-și onoarea doar în cuvintele care se adunau concret și viu sub pixul dezamăgirii.
Scrie FRICA. Probabil cel mai autentic simțământ, cel care nu ne părăsește nicicând. Când începuse acest ultim sfârșit de timp, căci și sfârșiturile au început, își simțise lacrimile aglomerându-i ochii și crezuse că orbirea oamenilor ar putea fi cel mai cumplit deznodământ. Apoi a venit împietrirea. Imobili și bolnavi, aveau să rămână suspendați într-o eternitate nepăsătoare.
Scrie CEASUL ca să-și amintească fragmente pasagere de bucurie, tic-tacul îmbrățișărilor, zâmbetului complice, al iubirii intense care își are propria melodie precum un ecou imens izbucnit din pieptul muntelui. Știe că orele vor să fie strigate pe nume, ora somnului, ora fericirii, ora nașterii, ora speranței, pentru că răstimpul orfan se va răzbuna, lăsând timpul să ne aplece tot mai mult până când gârboviți și uituci, vom doborî cerul, animalul acela profund și rănit, ca să ne potolim foamea de stele.
Umblu puțin prin suflet și cu sfială, de teamă să nu-i văd marginile. Să le descopăr tocite, roase de timp și de încercări ca mobila prea adesea deschisă în care s-a scotocit după haine și farfurii, după prosoape curate și așternuturi cu miros tot mai vag de lavandă.
Merg desculță până în pragul lui și îi dau binețe, că tare mi-a fost drag în clipele lui de inocență, în cele de răzvrătire ori în negura posomorâtă care îl zăvorește uneori.
Ne îmbrățișăm rar. Eu și sufletul ăsta pătimaș, asprit de întâlniri cu pământul, apoi lăcrimos și tandru, prea naiv, prea repede coborâtor în văi de tristeți, uneori limpede ca apele neatinse, alteori tulbure, greu, plin de regrete și bolovănos, ca o stavilă încăpățânată pentru firicelul sticlos de speranță care se străduiește să-și plănuiască evadarea în mare.
Alteori ne înstrăinăm precum iubiții, după ce și-au sorbit unul altuia energiile inimii și ale trupului. Uităm și suntem atât de epuizați de cheltuiala timpului de a acoperi durerea și absențele, încât devenim un fel de orbi, care nu mai știu să vadă. Doar umbre și paravane pentru cearcăne uriașe, vineții, crescute în mijlocul sufletului, chiar acolo unde cândva respirația era molcomă și peisajul unduitor și senzual ca o regină egipteană înlănțuită de amantul ei soarele.
Transpirată, cu buza de jos țuguiată de copil mofturos și încăpățânat, îl cert, îl caut, îl înghiontesc, pretinzându-i să simtă. Mai mult și etern, suflet partener din taină în taină, iubire și țipăt. Să nu îi presimt mărginirea, să îl știu acolo, plin și gol, încărcat de trăire.
Se ridică din mine o ceață. Peste pustiul arid dintre vremi. Intervale de tăcere, de nimic absolutizat, de absență din viață. Mă cheamă nostalgic imaginea copilului uitat în priviri rotunjite de albastru. Cerul lui are răspuns la toate de ce-urile lumii. Am obosit să pun întrebări. Știu doar că acum sus e mult mai jos, tangibil în lipsa lui de surpriză fără mirări. Miroase a pământ ars și în vârtejul coborârilor mele, corpul fizic lovește bezmetic obstacole. Oasele scrâșnesc ca o frână, întâlniri inevitabile cu inima, pocănitul tacticos în urechi al acestui mecanism obosit, familiar, desfăcând timpul în fâșii. Ceața e imponderabilă și ușurătatea ei mă îndepărtează de forța aceea care mă leagă adesea de lucruri, de ființe, de fapte și reversuri.
O îmbrățișare în vis. Corpul ghemuit în sine caută confortul unui parfum de altădată. Un măr roșu, o bucată de pâine a cărei căldură îmblânzește dimineața ploioasă. Sălcii lăcrimând nostalgic și foșnetul zilei care se naște voioasă dintre norii scriitori de alb. Forma misterioasă a somnului tatuată în cearceafuri face inima să se deschidă în bătăi de minutar. Privirea răsare și ea, dezmorțită din pâcla nopții, mirată de noutatea vieții. Am dormit amintirea, am zăvorât-o în mine. Mai am timp pentru capriciile soarelui care se joacă printre storuri ca un copil rebel. Îi simt razele glumind cu închipuirea mea, croșetând ochiuri de lumină pe pielea ațipită. Ce vie sunt, câte ritmuri presimt azi!
Sub piele cresc rădăcini, înmuguresc senzații, extazuri și tărâmuri de gheață. Dacă mă retrag în piele, chiar și pentru o clipă, ea îmi învelește spaima și îmi arată polii. Contrariile sunt furnicături, iar adâncul conștient trasează itinerariul vieții sub tegumentul subțire. Sub piele sunt și lacrimi, sudoare și ploi. E uneori fierbinte ca lava și usucă brazde de rid care nu se mai șterg. Plecările sunt urme vineții, iar adăpostul e un ochi temporar închis ca un somn de după amiază pe malul râului zilelor mele. Sub piele ești tu și tu și tu, voi toți așezați asimetric între straturi de epidermă. Zgârieturi, incizii și escoriații, frăgezimi și vase dilatate pe amintire. Dacă mă întorc în piele, chiar și azi, nu e prea târziu, ea mă lasă s-o întind, s-o netezesc, să-i smulg marginile zimțate și să o întorc până la regăsire.
Eram suficient de nefericită ca să-mi îngădui clipe iluzorii de fericire. Eram măsurabil de nesemnificativă ca să-mi atribui momente de importanță. Ca și cum ar fi contat ceea ce ochii au apucat să vadă, inima să închidă în ea, mintea să iubească în afara argumentelor, cuvântul să zămislească în cercuri tot mai largi, până când ar fi cuprins un tot care este lumea. Azi sunt fericită pentru că știu că există o viață și în afara mea, iar forța ei este mai cuprinzătoare decât lungimea brațelor mele care așteaptă răbdătoare să o îmbrățișeze din nou.
Zilele Elenei 