Când cerul s-a îmbolnăvit

(C) photo by David Stenbeck

Poate că toate poveștile ar trebui să înceapă de-a îndoaselea. Și lumea să-și trăiască sfârșitul înainte de a începe cu adevărat. Așa ne-am naște cu sentimentul unui final iminent și cu o dragoste uriașă pentru scurtul episod ce ne așteaptă.

O fantă de lumină, ca o sabie despicând țeasta unui războinic într-un alt sfârșit de umanitate, este singura ei legătură cu timpul. E iluzia unei dimineți care îi bate cadențat în inimă, cerându-i voie să fie. Una din multele care au fost, toate sfârșite ca să lase loc nopților, toate promise unei izbânzi nicicând celebrate. Scrie luminii, scrie cuiva uitat demult, unui cer infidel pe care a încetat să-l privească. Parcă ultima oară sau prima oară, în această ordine nefirească a lumii, cerul se transformase într-un animal bolnav cu ochii arzând ca de febră și păsări strigând pe întinsul lui, ca și cum i-ar fi presimțit plecarea.

Scrie DESPĂRȚIREA din vremea când nu cunoștea cu adevărat înfrângerea. Apoi visele au început să aibă gust de fiere și au locuit-o precum o cameră goală. S-a întrecut pe sine, s-a pălmuit reperându-și onoarea doar în cuvintele care se adunau concret și viu sub pixul dezamăgirii.

Scrie FRICA. Probabil cel mai autentic simțământ, cel care nu ne părăsește nicicând. Când începuse acest ultim sfârșit de timp, căci și sfârșiturile au început, își simțise lacrimile aglomerându-i ochii și crezuse că orbirea oamenilor ar putea fi cel mai cumplit deznodământ. Apoi a venit împietrirea. Imobili și bolnavi, aveau să rămână suspendați într-o eternitate nepăsătoare.

Scrie CEASUL ca să-și amintească fragmente pasagere de bucurie, tic-tacul îmbrățișărilor, zâmbetului complice, al iubirii intense care își are propria melodie precum un ecou imens izbucnit din pieptul muntelui. Știe că orele vor să fie strigate pe nume, ora somnului, ora fericirii, ora nașterii, ora speranței, pentru că răstimpul orfan se va răzbuna, lăsând timpul să ne aplece tot mai mult până când gârboviți și uituci, vom doborî cerul, animalul acela profund și rănit, ca să ne potolim foamea de stele.

Cuvântul care mântuie

„Iubirea este o formă contemporană de mântuire” Pascal Bruckner

Oamenii sunt asemănători. Mări liniștite care ascund gropi ale marianelor. Adâncuri reci în care lumina nu pătrunde, atrofiind lent și implacabil capacitatea de a vedea. Oamenii sunt orbi pentru că s-au cufundat în întunericul sufletului lor. Cine cutează să coboare până acolo treaptă cu treaptă? Cine descifrează durerile prinse în capcana mâlului din străfunduri?

Oamenii sunt diferiți când ajungi până la ei. Când îți ții respirația și deschizi ochii larg, după ce te-ai obișnuit cu tenebrele și ai atins cochilia stărilor nespuse.

Oamenii sunt inerți, numai pentru scurt timp. Plutesc în derivă, simulând moartea temporară a sentimentelor. Până ce îi cuprinzi într-un atol de speranță și astfel scheletul numit viață capătă din nou forma unui trup.

Oamenii sunt carne în aceeași măsură în care sunt spirit. Uneori teribilul conflict dintre ele are nevoie de mâna ta care vindecă, unificând. Mângâierea e ambivalentă și cultivă promisiuni.

Oamenii sunt sceptici pentru că ochiul lor interior nu mai percepe nuanțe. Doar nepătrunderi, insurmontabil abis dacă nu le sunt ascultate rugile.

Oamenii sunt la un cuvânt distanță de tine. Iubire.