Când cerul s-a îmbolnăvit

(C) photo by David Stenbeck

Poate că toate poveștile ar trebui să înceapă de-a îndoaselea. Și lumea să-și trăiască sfârșitul înainte de a începe cu adevărat. Așa ne-am naște cu sentimentul unui final iminent și cu o dragoste uriașă pentru scurtul episod ce ne așteaptă.

O fantă de lumină, ca o sabie despicând țeasta unui războinic într-un alt sfârșit de umanitate, este singura ei legătură cu timpul. E iluzia unei dimineți care îi bate cadențat în inimă, cerându-i voie să fie. Una din multele care au fost, toate sfârșite ca să lase loc nopților, toate promise unei izbânzi nicicând celebrate. Scrie luminii, scrie cuiva uitat demult, unui cer infidel pe care a încetat să-l privească. Parcă ultima oară sau prima oară, în această ordine nefirească a lumii, cerul se transformase într-un animal bolnav cu ochii arzând ca de febră și păsări strigând pe întinsul lui, ca și cum i-ar fi presimțit plecarea.

Scrie DESPĂRȚIREA din vremea când nu cunoștea cu adevărat înfrângerea. Apoi visele au început să aibă gust de fiere și au locuit-o precum o cameră goală. S-a întrecut pe sine, s-a pălmuit reperându-și onoarea doar în cuvintele care se adunau concret și viu sub pixul dezamăgirii.

Scrie FRICA. Probabil cel mai autentic simțământ, cel care nu ne părăsește nicicând. Când începuse acest ultim sfârșit de timp, căci și sfârșiturile au început, își simțise lacrimile aglomerându-i ochii și crezuse că orbirea oamenilor ar putea fi cel mai cumplit deznodământ. Apoi a venit împietrirea. Imobili și bolnavi, aveau să rămână suspendați într-o eternitate nepăsătoare.

Scrie CEASUL ca să-și amintească fragmente pasagere de bucurie, tic-tacul îmbrățișărilor, zâmbetului complice, al iubirii intense care își are propria melodie precum un ecou imens izbucnit din pieptul muntelui. Știe că orele vor să fie strigate pe nume, ora somnului, ora fericirii, ora nașterii, ora speranței, pentru că răstimpul orfan se va răzbuna, lăsând timpul să ne aplece tot mai mult până când gârboviți și uituci, vom doborî cerul, animalul acela profund și rănit, ca să ne potolim foamea de stele.