Partener

Umblu puțin prin suflet și cu sfială, de teamă să nu-i văd marginile. Să le descopăr tocite, roase de timp și de încercări ca mobila prea adesea deschisă în care s-a scotocit după haine și farfurii, după prosoape curate și așternuturi cu miros tot mai vag de lavandă.

Merg desculță până în pragul lui și îi dau binețe, că tare mi-a fost drag în clipele lui de inocență, în cele de răzvrătire ori în negura posomorâtă care îl zăvorește uneori.

Ne îmbrățișăm rar. Eu și sufletul ăsta pătimaș, asprit de întâlniri cu pământul, apoi lăcrimos și tandru, prea naiv, prea repede coborâtor în văi de tristeți, uneori limpede ca apele neatinse, alteori tulbure, greu, plin de regrete și bolovănos, ca o stavilă încăpățânată pentru firicelul sticlos de speranță care se străduiește să-și plănuiască evadarea în mare.

Alteori ne înstrăinăm precum iubiții, după ce și-au sorbit unul altuia energiile inimii și ale trupului. Uităm și suntem atât de epuizați de cheltuiala timpului de a acoperi durerea și absențele, încât devenim un fel de orbi, care nu mai știu să vadă. Doar umbre și paravane pentru cearcăne uriașe, vineții, crescute în mijlocul sufletului, chiar acolo unde cândva respirația era molcomă și peisajul unduitor și senzual ca o regină egipteană înlănțuită de amantul ei soarele.

Transpirată, cu buza de jos țuguiată de copil mofturos și încăpățânat, îl cert, îl caut, îl înghiontesc, pretinzându-i să simtă. Mai mult și etern, suflet partener din taină în taină, iubire și țipăt. Să nu îi presimt mărginirea, să îl știu acolo, plin și gol, încărcat de trăire.