Omagiu tristeților de altădată

” – Le seul bien qui me reste au monde
Est d’avoir quelquefois pleuré.” Alfred De Musset

Am o tristețe de strâns la piept, de furișat între perne. Am o tristețe care soarbe din mine cu clinchet viu de pahar. O tristețe care mă dezbracă de lume și mă pierde din ochi, apoi mă cheamă să dormim împreună în mijlocul zilei, fără chef, fără rost, stăm toropite în dezamăgiri și căutăm răul din oameni.

Am o tristețe care n-are nume, e prea limpede și clară, un soi de oglindire printre atâtea lucruri de spus și de făcut. Am o tristețe care amână, prelungește, desface, suprimă cu degete prelungi ca de gheață. Nemaipomenită tristețe, nori care mă pândesc precum voyeurii, tot mai aproape, zgâriindu-mi retina. Am o tristețe care cere iubire sau jertfă de lacrimi.