Ceață

Se ridică din mine o ceață. Peste pustiul arid dintre vremi. Intervale de tăcere, de nimic absolutizat, de absență din viață. Mă cheamă nostalgic imaginea copilului uitat în priviri rotunjite de albastru. Cerul lui are răspuns la toate de ce-urile lumii. Am obosit să pun întrebări. Știu doar că acum sus e mult mai jos, tangibil în lipsa lui de surpriză fără mirări. Miroase a pământ ars și în vârtejul coborârilor mele, corpul fizic lovește bezmetic obstacole. Oasele scrâșnesc ca o frână, întâlniri inevitabile cu inima, pocănitul tacticos în urechi al acestui mecanism obosit, familiar, desfăcând timpul în fâșii. Ceața e imponderabilă și ușurătatea ei mă îndepărtează de forța aceea care mă leagă adesea de lucruri, de ființe, de fapte și reversuri.