Așteptând tăcerea

de ce să taci? iluziile sunt poliglote, îndeamnă la vorbă, duplicate ale stării de fapt,
e tandră mierea în cuvinte, răstoarnă amarul
de ce să taci? inteligențele se cern în discuții aprinse, becuri economice răsfrânte în oglindă și ghemuri de ață din vorbe împlinite, fulare și pălării din verbe cu stil
de să taci? între scaune e un spațiu respirând întrebări, ferestre de timp și cuvinte care se sparg în uitare
de ce să taci? liniștea e cea mai improbabilă fericire, niciun zgomot, un suflet fâlfâind în neștire.
tăcerea e o meserie uitată, o tărie a înaltului mai albă ca luna
de ce să taci? pentru tine

În zori

O îmbrățișare în vis. Corpul ghemuit în sine caută confortul unui parfum de altădată. Un măr roșu, o bucată de pâine a cărei căldură îmblânzește dimineața ploioasă. Sălcii lăcrimând nostalgic și foșnetul zilei care se naște voioasă dintre norii scriitori de alb. Forma misterioasă a somnului tatuată în cearceafuri face inima să se deschidă în bătăi de minutar. Privirea răsare și ea, dezmorțită din pâcla nopții, mirată de noutatea vieții. Am dormit amintirea, am zăvorât-o în mine. Mai am timp pentru capriciile soarelui care se joacă printre storuri ca un copil rebel. Îi simt razele glumind cu închipuirea mea, croșetând ochiuri de lumină pe pielea ațipită. Ce vie sunt, câte ritmuri presimt azi!

salvat

salvat de tine sufletul cernit
mântuit, iluminat din uitare
iertare, din adânc înapoi pe pământ
pentru tine salvat, cu amintiri un tot suveran
o noapte de somn curat ca o apă
lacrima, din pierdere spală memoria
salvat de tine cuvântul furios
îmbrățișează, caută iubire
găsește drumuri, să sape, să lupte
tenebre și umbre tot mai departe
salvat

(C) Holly Stapleton

Întâlniri

Ca un înger condamnat să iubească. Cu patima în aripi trăiește zburând. De-ar ști un alt zbor, un ocol peste lume, prin ceață. Să-și ierte iubirea ce mușcă din lună în fiece noapte. De unde prea plinul când totul e nud și prea vag? Ca un înger condamnat să iubească viața însemnată cu litere mici pe un tavan. Cu foșnet în clipe uitate, respiră murind. De-ar ști un alt mers, înapoia timpului, printre stânci care nu sunt încă munți, printre albii care nu sunt încă râuri. Să-mi întâlnească uimirea abia născută și s-o presară în fulgi.

Piele

Sub piele cresc rădăcini, înmuguresc senzații, extazuri și tărâmuri de gheață. Dacă mă retrag în piele, chiar și pentru o clipă, ea îmi învelește spaima și îmi arată polii. Contrariile sunt furnicături, iar adâncul conștient trasează itinerariul vieții sub tegumentul subțire.
Sub piele sunt și lacrimi, sudoare și ploi. E uneori fierbinte ca lava și usucă brazde de rid care nu se mai șterg. Plecările sunt urme vineții, iar adăpostul e un ochi temporar închis ca un somn de după amiază pe malul râului zilelor mele.
Sub piele ești tu și tu și tu, voi toți așezați asimetric între straturi de epidermă. Zgârieturi, incizii și escoriații, frăgezimi și vase dilatate pe amintire. Dacă mă întorc în piele, chiar și azi, nu e prea târziu, ea mă lasă s-o întind, s-o netezesc, să-i smulg marginile zimțate și să o întorc până la regăsire.

Îmbrățișare

Colaj by Merve Ozaslan

Eram suficient de nefericită ca să-mi îngădui clipe iluzorii de fericire. Eram măsurabil de nesemnificativă ca să-mi atribui momente de importanță. Ca și cum ar fi contat ceea ce ochii au apucat să vadă, inima să închidă în ea, mintea să iubească în afara argumentelor, cuvântul să zămislească în cercuri tot mai largi, până când ar fi cuprins un tot care este lumea. Azi sunt fericită pentru că știu că există o viață și în afara mea, iar forța ei este mai cuprinzătoare decât lungimea brațelor mele care așteaptă răbdătoare să o îmbrățișeze din nou.

Povestea noului nume – volumul II, Tetralogia Napoletană

Miroase a nou cu textura aceea proaspătă de verde clar. Așa renasc poveștile, așa se trezesc ochii în primăveri, eterne începuturi și nume noi pentru tentative de fericire. Mă caut printre file să descopăr trăirea universală. Martie, volumul doi, Tetralogia Napoletană a Elenei. A Elenei Ferrante🙂