Joi dupa masa. Unul din market-urile Mega Image care ne populeaza viata, gandurile, centrul orasului. Oameni invartindu-se printre produse si eu printre ei. In cautare de nu stiu ce. Mereu ne mai trebuie ceva. Parca e prea putin, parca nu e suficient, parca e frigiderul prea gol.
Prins intre rafturi si oameni, ca intr-o capcana, un baiat inalt si blond. Genul de turist, de globe- trotter, de student. E strain imi zic. E strain de noi.
Strainul are in mana o conserva.Privirea lui nu se fixeaza pe nimeni, dar cauta lamuriri.
Ajung la el si-l intreb ce cauta. Vrea sa stie ce anume contine conserva. Nu sunt traduse ingredientele in nicio limba(fireste).
Citesc si traduc, pentru mine si el: fasole boabe sterilizate in apa. Continut : boabe de fasole, apa, sare.
Se lumineaza, oricum era blond:). Incerc sa aduc imbunatatiri: stii, ar trebui sa-i mai adaugi cate ceva, s-o fierbi putin, sa faci un sos cu rosii, poate niste condimente, o bucata de carne sau un carnat…
Zambeste: no, it’s enough for me. thank you.
A plecat cu fasolea lui, boabe sterilizate.
Si am ramas noi, sa cumparam toate celelalte. Noi consumatorii, noi care avem nevoi si suntem civilizati. Noi si mesele noastre interminabile si gratarele si resturile aruncate dupa.
Noi cu sosurile si completarile si „friptanele”.
Noi cu „mici” ne facem mici.
Noi, temandu-ne pentru inca o masa, cea de maine, nu pentru sufletul nostru.
N-am. Nu am, e bine??? Nu mai am ce sa va dau, ce sa-ti dau. Faceti domne’ control corporal, scanati-ma, intoarceti-ma pe dos. Nu mai am. Gata! S-a terminat benzina sufletului, am mancat salariul pe dragoste de luna asta, pe tot anul de fapt. Am cheltuit banii pe concediul de bunatate si simtire. Nu mai am!!! Ce nu intelegeti? Pai daca nu va dau, nu mai dati nimic? Foarte bine asa, ce mai astepti? Sa ma rup in bucati pentru iubire cu taraita, cu lingurita de cafea? Uite nu mai am ce sa-ti dau ca sa-mi dai si mie putin de tot, un te iubesc chinuit rau si scrasnit printre dinti, nu mai am ce sa va dau, ca sa-mi spune-ti un ce mai faci? cu un strop de sinceritate. N-am. Pe bune! Ce sunt eu, colectionar de surprise Turbo sa vi-l dau pe Van Basten la mondialu‘ din 90? Nu am, m-ati vamuit, impozitat, mi-ati pus sechestru pe privire, mi-ati uscat lacrimile, mi-ati scotocit buzunarele sa imi smulgeti visele. Nu mai am. Da-mi si tu macar acum, dati-mi si voi naibii un punct sa sustin universul meu interior bulversat de atatea redaruiri si cuvinte frumoase irosite, de nopti nedormite, dati-mi o carja sa-mi sprijin cuvintele, ca altfel nu mai am ce sa dau.
M-am nascut buruiana cu radacini adanci infipte direct in asfalt. Acolo nu m-a sadit nimeni. Dar uite ca vreau sa fiu floare. De ce sa nu fiu? Sa ma bata soarele si sa-mi deschid petalele pentru albine. Sa am spini lungi ca sa nu fiu smulsa de voi si de furtuni. Sa fiu femeie-floare, dupa ce am fost prea multa vreme buruiana. Am avut nevoie sa ma intind, sa ma extind, sa sufoc alte buruieni, alte flori, sa ma agat de ele, ca sa inteleg mai bine viata. Sa invat curentii de aer, sa prind si sa deprind directia, sa ma aplec dupa vant si sa raman intreaga. Buruiana si apoi floare pentru cine vrea sa ma tina asa, fara sa ma smulga din locul meu. Sa ma vada si sa ma lase sa traiesc fara glastra, fara apa de la chiuveta, fara sa-mi judece culorile si calitatea trecatoare.
Zilele Elenei 